De la spălatul portului popular la ritualurile de familie

     

Foto: T Papahagi  - 1927

După cum bine v-am obișnuit, dragi cititori, vinerea este dedicată portului popular. Dacă saptămâna trecută am văzut că educația se împletește perfect cu brodatul cămășilor în Ținutul Pădurenilor, în această săptămână vom vedea cum spălatul portului popular era un ritual foarte bine înrădăcinat în viața de familie din aceasă zonă.

Pădurenii au avut mereu o afinitate aparte pentru țesături și broderii, dar cei din satele lipsite de apă ne-au demonstrat asta de-a lungul timpului cu desărvârșire. Pentru a spăla rufele, femeile din Lelese coborau în Gostaia, pe Lunca Mică, iar pădurencele din Cerișor coborau ori pe Valea Runcului, ori pe Valea Crăciunesii, în Gura Spinului, asta nu înainte de a fi pregătit locul de către bărbații din familie, cu două sau trei zile în avans. Cam o dată pe lună, când se apropia vremea spălatului hainelor, bărbații mergeau și pregăteau locul: aduceau lemne și urcături din pădure, după care le așezau la vatra focului sub ceaunele mari în care trebuia încălzită apa.

În ziua spălatului, coborau la „vatra„ aflată lângă o apă curgătoare în jur de opt – zece familii, unii cu un car tras de boi, alții cu o căruță trasă de cai, și toate încărcate, ba cu haine, ba cu așternuturi de pat, ba cu lâna de la oi proaspăt tunsă. Ajunși la locul de spălat, fiecare familie  se retrăgea lângă propria vatră și începea să scoată din saci tot ce adusese. Timpul petrecut pe marginea pârâului era cu siguranță prilej de bucurie și pentru animalele gospodăriei pentru că acestea erau eliberate și lăsate să pască libere în apropiere.

Și totusi de ce trebuiau să meargă pădurenii chiar cu un car? Ei bine, aveau destule de încărcat în el. Trebuiau duse evident, hainele numite pe atunci și țoale, pricoițele, pârlăul, șaful, maiul din lemn pentru bătut rufe, vreo două ceaune de vreo 50 de cm, o oală cu toartă, cenușă,două furci de lemn, o prăjină, un furcer, căteva paie și  merindea să ajungă o zi. Pârlăul era de fapt un cilindru făcut din tei, cu diametru de 1m și tot cam atâta înălțime, care se punea direct pe iarbă, pe fundul căruia se puneau paie, iar peste, ori un țol, ori un sac de cânepă, iar peste toate acestea erau puse cămășile purtate frecvent, ori la lucru, ori cele de zi cu zi. De precizat este faptul că erau puse prima dată cămășile femeiești, iar apoi cele bărbătești și asta ca să nu se păteze. Și totuși cum arăta acest mecanism de spălat folosit de pădureni? Destul de ingenios! Peste cămăși era așezat un țol, iar peste cenușa. În căldarea care stătea deaspura focului din vatră se încălzea apa, căldare a cărei toartă era agățată de o prăjină susținută la capăte de către două furci. Când apa era destul de încinsă era era turnată peste țol. Unele pădurence înmuiau rufele într-un șaf cu apă caldă, iar apoi le puneau în pârlău. În continuare, după ce cămășile erau scoase una câte una din pârlău erau bătute la râu cu maiul pe pietre, dar nu pe orice piatră, ci pe o „piatră anume„. De ce zic asta? Pentru că fiecare pădureancă avea piatra ei, uneori moștenită din mamă în fiică. Următorul pas era limpezirea cămășilor într-o dornă, apoi puse la zvântat  până mai pe seară ori pe crengi, ori pe mărăcinii de pe marginea drumului. Pe înserat, toate cămășile erau luate de  la uscat și puse înapoi în sacii din fiecare car sau căruță.

Și uite așa, odată cu lăsarea serii am ajuns și la finalul povestioarei noastre de astăzi, din care putem trage o singură concluzie: într-o comunitate care punea portul popular pe un piedesal al valorilor folclorice, spălatul rufelor era un ritual bine împământenit într-o familie de tip arhaic.

 

Autori: Georgiana-Mariana Balan 

Din Inima Pădurenilor  & Ținutul Pădurenilor - România

Sursa:Monografia comunei Lelese