Sântoaderu’

 

Buna ziua dragi padureni! Asa cum va spuneam acum cateva zile, Postul Sfintelor Pasti a inceput. Odata cu inceperea acestuia, in Padurenime sunt anumite traditii, pastrate cu sfintenie, din generatie in generatie. Padureanul nostru Rusalin Isfanoni a vorbit despre traditiile din Padurenime in lucrarea sa Monografia comunei Lelese, Padurenii Hunedoarei. Haideti totusi sa aflam despre ce e vorba.

"Sântoaderu’ de care se va discuta în următoarele rânduri nu este, pentru pădureni, un sfânt în înțelesul bisericesc, ci o ființă mitologică. Pe lângă unele credințe și practici întâlnite și în zonele vecine, legate de această sărbătoare, cum ar fi coptul colacilor, adunatul bolbotelor (ierburilor), spălatul părului, însoțirea fetelor și înfârtățirea băieților, înterdicția de a face șezători în săptămâna respectivă, ceea ce particularizează obiceiul în |inutul Pădurenilor este numărul mare de tineri (peste 100 de feciori și fete proveniți din câte patru, cinci sate) care se adunau, în noaptea de joi din săptămâna Sântoaderului, prima din Postul Paștilor, într-o anumită poiană unde făceau un foc mare și dansau în jurul lui până la ivirea zorilor. În concepția arhaică, focul este element purificator și apotropaic în același timp. Strigătura frecventă în timpul dansului era: „Să jucăm de dimineață, să fie coasta făloasă!“ Când dădeau zorile se întrerupea dansul și tinerii, grupuri, grupuri, porneau pe coastă în anumite locuri știute: fetele să caute bolbote (iarba vântului, iarba spurcului, brei, iederă etc), iar feciorii să adune bâte, tulpini de lemn de corn din care se confecționau ulterior răstăie pentru jug, codorii de bici, furci, răschitoare și altele. 

Când fetele scoteau prima buruiană din pământ, în locul rădăcinei acesteia puneau câte o bucată de colac, de pupeză, zicând: „Eu ți-am dat colac, tu să-mi fii de leac!“ Aceste ierburi aveau proprietăți magico-terapeutice. După ce se strângeau ierburile dorite, tinerii se întâlneau din nou în poiana de unde porniseră, acolo încingeau un dans, două, după care plecau spre casele lor, urmând ca iedera să o pună la fiert pentru a se spăla fetele cu această fiertură pe cap, iar celelalte ierburi erau puse la grindă sau în pod, la uscat, fiind folosite în cursul anului pentru afumarea vitelor sau oamenilor, dacă se îmbolnăveau. În satele din partea centrală a ținutului, Poienița Voinei, Bunila, Alun, însoțirea fetelor se făcea în ogradă, sub un pom roditor. În sâmbăta Sântoaderului fiecare fată își aducea de acasă o pupeză (colac) și o punea în acel pom, apoi se strângeau în cerc pe lângă el, își legau cozile (chicile) de la una la alta și, așa, legate, se roteau de trei ori în jurul mărului zicând tot de trei ori: Soață cu mine, Soață cu tine, Soață cu Dumnezeu! După aceea, scuturau mărul până când cădeau toți colacii, își desfăceau cozile, adunau pupezele, recunoscându-le după împletitură, mărime și culoare, apoi rupeau din ele câte o bucată și o ofereau celei cu care dorea să se însoțească, rămânând prietene tot anul, în unele sate chiar toată viața, ajutându-se și înțelegându-se între ele mai bine ca două surori. La băieți, înfârtățirea se rezuma la schimbul brăduleților (colacilor). Cei care făceau acesti schimb, rămâneau prieteni, zicându-și fârtați. Repetarea obsesivă, de câte trei ori, a diverselor gesturi cu statut ritualic aduce în atenție prestigiul numerologiei magice, în care cifra trei ocupă un loc important ca expresie a ceremoniei și comuniunii. Pe de altă parte, acest ritual al însoțirii și înfârtățirii oferă, atât fetelor cât și băieților, ocazia de a conștientiza pentru prima și ultima oară, într-un cadru ritualic, alegerea unui partener de același sex, pe baza unei afecțiuni reciproce, ca prim semn de maturitate și Rusalin Ișfănoni 134 independență. Este vorba de o diferență calitativă între această alegere și cea aparentă, din cadrul căsătoriei. Dacă în prima situație tinerii aveau libertatea deplină a stabilirii partenerului, în cazul căsătoriei alegerea era strict determinată de considerentele economice și sociale, hotărârea finală luând-o părinții tinerilor. Sărbătoarea Sântoaderului este acea perioadă din an în care personajele fantastice ale imaginarului rural pătrund în viața cotidiană. 

Tot în aceste zile de Sântoader cântau și Hăle sfinte Doamne (ielele). Exista credința că ele bântuiau iarna și primăvara, chiar și în Postul Paștilor, cântând din cimpoi și jucând. O muiere le-a auzit și, nu după mult timp, a murit. Locul unde crește fânul mare (orjan) este presupus a fi fost dripit de hăle sfinte Doamne. 90 Caii lui Sântoader sunt acele ființe mitice ale satului tradițional, reminiscențe mitologice, jumătate om, de la brâu în sus, jumătate cal, de la brâu în jos, travestite în feciori, participante la șezătoarea fetelor, pedepsindu-le prin dans până la epuizare și moarte atunci când se încumetau să încalce interdicția de a coase, a toarce sau a țese în ziua de marți a săptămânii de Sântoader (prima săptămână din Postul Mare al Paștilor). Caii lui Sântoader bântuiau ulițele satelor pădurenești numai pe întuneric. În acest sens este relevantă povestea lui Roman Anița din satul Bătrâna: „Fetele torceau la o șezătoare într-o zi de marți din săptămâna Sântoaderului. Or venit și feciori, așa cum era obiceiul în sat, și au luat fetele la joc. O fată a văzut la unul dintre feciori coada de cal vârâtă în cizmă. S-o dus repede acasă și o spus babei. Baba o pus o cute (gresie) la grindă și un ciob de blid pe vatră (pământ bătătorit, dușumeaua casei) cu gura în sus. Fetele care or rămas la șezătoare or fost jucate de acei feciori până or murit. N-a fost destul: feciorii or venit acasă la babă, dar or găsit ușa încuiată. Or poruncit ciobului să deschidă ușa. Baba o zis și ea: «Sări, cute, și sparge ciobu’!» Așa a scăpat fata babei“.91 „Caii lui Sântoader umblau seara; dacă-i auzeai tropotind pe uliță or chiar prin târnaț (prispă) trebuia să întorci oglinda către perete, vasele cu gura în jos, chiar și blidele cu fasole bătută“.92 Un detaliu foarte semnificativ și important al celor două mărturii anterioare este acela că, în fața agresiunii forțelor malefice, răspunsul adecvat dat de cel care cunoaște limbajul codificat, până la absurd, dintre real și ireal, normal și anormal, constă în inversarea poziției obișnuite ale unor obiecte casnice (oglinda trebuie imediat întoarsă spre perete, vasele trebuiesc răsturnate cu gura în jos) pentru ca efectul negativ, distructiv să nu-și atingă ținta. În prima relatare, faptul că ritualul nu a fost respectat în cel mai mic detaliu (ciobul uitat cu gura în sus) atrage ca un paratrăsnet forțele malefice. 

Fata care pleacă inopinat de la șezătoare, de îndată ce a recunoscut, sub aparența normalității, anormalul, maleficul, are marele avantaj față de celelalte fete, care nu au avut această capacitate de observație, că știe la cine să se ducă, baba deținând rolul de depozitar al tuturor remediilor de combatere a răului. Fata și baba sunt, în ultimă instanță, cele două ipostaze ale eternului feminin păstrătoare ale tradițiilor satului, întâmplarea fantastică petrecută nefiind altceva decât o inițiere a vârstei tinere în universul codificat al tradițiilor locale. Niciodată de la o șezătoare sau de la o clacă nu pleca fiecare singur, ci perechi sau în grup. Tot primăvara, în Postul Paștilor, bântuiau vânturile rele. Acestea erau ființe mitice care se manifestau în acest anotimp, luând mințile bărbaților sau femeilor care dormeau afară, pe pământ. Dacă, totuși, cineva foarte obosit se odihnea pe pământ gol, trebuia să-și pună cel puțin o cracă sub cap."

Ce spuneti oameni dragi? Stiati despre aceasta traditie? Va mai zicem noi un mic secret. Daca ati sti ce buni sunt "braduletii" si "pupezele" facute de bucataresele iscusite din Padurenime. La sfarsitul acestei saptamani puteti si dumneavoastra sa faceti aceste bucate specifice  Tinutului Padurenior.

Autor: Norana Adina 

Ținutul Pădurenilor - România

Sursa:  Padurenii Hunedoarei  - Rusalin Isfanoni