Industria Mineritului - Partea V

Industria Mineritului - Partea V

 

Facem astăzi încă un pas important în călătoria noastră prin Ținutul Pădurenilor. Un pas important să descoperim o parte a istoriei acestui loc, și anume industria. Dacă data trecută am insistat mai mult pe tehnicile de obținere a mangalului, în articolul de astăzi începem să povestim despre transportul minereului feros. Să începem!

Cel mai vechi document care atestă exploatarea minereului feros în zona noastră datează din anul 1754. Pe atunci toată activitatea se desfășura în subteran în cele trei mine din Ghelar: Polița, Barbara și Bauffly. În acele vremuri meseria de miner era cu mult mai grea decât în zilele noastre, fiindcă pe atunci nu se practica armarea, iar în prima parte a anului, când zăpada începea să se topească masiv existau adesea surpături. Cât despre mineri, aceștia erau de fapt iobagii din zonă. Aceștia depuneau o muncă extrem de grea în extragerea cât mai calitativă a minereului de fier, la mina Polița aceștia fiind însărcinați și cu aducerea la suprafață a minerului. Cât despre celelalte două mine, minereul feros era scos la suprafață într-o manieră ceva mai modernă, cu niște vagoneți, numiți și „ râzne„. Aceștia erau ori împinse de oameni, ori trase de cai pe o linie ferată îngustă.

Odată ajuns la suprafață minereu era transportat către atelierele din zonă în două moduri: fie cu ajutorul cailor aflați în proprietatea statului, fie cu ajutorul căruțelor, aflate în proprietatea iobagilor, pentru care aceștia erau plătiți în funcție de distanță și cantitate. Tipul a trecut, iar necesarul de minereu creștea considerabil, astfel că s-au impus o serie de modernizări în ceea ce privește transportul. Ca primă măsură luată putem aminti aici forarea tunelului de 600m în anul 1859 care a permis accesul din mină în valea Retișoarei. În paralel s-a construit și o cale ferată, datorită căreia se putea aduce minereu prin cădere liberă din valea Retișoarei, aflată la 50-100m, sub nivelul tunelului. Din acest punct minereul era transportat cu căruțele până la atelierele de prelucrare a fierului sau până la furnalul de la Govăjdie.

Anii au trecut, iar acest mod de a transporta minereului s-a învechit, așa că se impuneau noi modernizări, mai ales în ceea ce privea transportul până la furnalul de la Govăjdie, care era și principalul consumator de minereu. Astfel, s-a construit o cale ferată pentru tracțiune hipo, având trei porțiuni care erau unite prin rostogoalele de la Retișoara și Nădrab. Trebuie aici să amintim că împreună cu aceste modernizări lângă rostogolul de la Nădrab a fost instalat și un zdrobitor de minereu, numit și concasor, acționat cu energie hidraulică. Mai mult decât atât, anul 1888 avea să aducă o premieră: rostogoalele dintre mine au fost înlocuite cu două planuri înclinate, cel de la Retișoara având  o lungime de 260m, iar cel de la Nădrab 140m.

Și am împins un vagonet așa și v-am spus povestea așa. Sperăm, dragi cititori, că ați mai aflat câte ceva nou și din articolul nostru de astăzi. Săptămâna viitoare, așa cum v-am obișnuit deja, o vom lua din nou la pas pe urmele industriei mineritului din Ținutul Pădurenilor.

Autor: Georgiana-Mariana Balan 

                                                          Din Inima Pădurenilor  & Ținutul Pădurenilor - România

_____________________

Sursa:

Alexandru Vlad, Monografia Comunei Ghelar, Editura Emilia, p 244-245