 |
| Foto: Rusalin Işfănoni |
Mai facem încă un pas înainte în lunga noastră călătorie istorică despre industria mineritului în Ținutul Pădurenilor și ajungem astăzi la o temă destul de interesantă pentru finii cunoscători ai acestui subiect, și anume fabricarea mangalului. Pentru cei mai puțini familiari cu această industrie, mangalul este un cărbune artificial ușor și sfărâmicios. Acesta se obține ori prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale ori prin stingerea forțată a jăraticului.
Am amintit de multe ori în articolele anterioare că locuitorii din Ținutul Pădurenilor au fost de când e lumea meșteri desăvârșiți și că erau specializați pe diferite meșteșuguri. Ei bine, astăzi amintim bocșerii sau cărbunarii. La un moment dat în Ghelar chiar a existat o familie, a cărei membrii erau numiți „ a lui Bocșe„ , semn evident că acești oameni făcuseră deja din bocșerit o tradiție. Istoria locului ne spune că mangalul a fost obținut pentru prima dată în comuna Ghelar, de către un anume țigan bătrân Mărcuț din Calea Lată, care avea o tehnică extrem de rudimentară, și anume în anumite gropi săpate în pământ. Pe parcursul anilor, bocșeritul s-a modernizat, obținerea mangalului făcându-se cu ajutorul bocșelor. Acestea se realizau stivuind niște lemne de fag, în formă de trunchi de con, sau de semisferă, care aveau un coș în mijlocul lor și câteva canalele prin care aerul putea intra pentru a se crea tirajul. În acest proces era deosebit de importantă doza de oxigen, căci arderea lemnului trebuia făcută fără nici cel mai mic exces de aer.
Nu oricine putea excela în această meserie. Pentru că lemnul juca un rol esențial în obținerea cărbunelui artificial, cel care se ocupa cu bocșeritul trebuia neapărat să cunoască ca în palmă pădurea și arborii ei. Trebuie să precizăm aici, că două bocșe din Ținutul Pădurenilor erau renumite. Cea din pădurea Vălariului și cea de pe Valea Fierului. Poate vă întrebați cum se realiza transportul mangalului? Ei bine, la început acesta era transportat cu ajutorul coșurilor și al cailor, iar mai apoi odată cu industrializarea masivă a zonei s-au construit două funiculare speciale. Primul funicular lega satul Ruda de Vălari, iar al doilea Bunila de Valea Fierului. Este important de precizat aici, că mangalul transportat pe cele două funiculare trecea prin stația Ghelar- Colonii, stația Muchia Mărului, Govăjdia, în cele din urmă ajungând la Hunedoara. Începutul secolului XX aduce o premieră pentru transportul acestui cărbune artificial, întrucât se construiește o cale ferată de la Ghelar până la Hunedoara, renunțându -se astfel la funicularul Govăjdia – Hunedoara. După acest pas important spre industrializare, a rămas funcțional doar funicularul Vadul Dobrii- Ghelar – Govăjdia, cu cele două ramificații pentru Vălari și Valea Fierului. Cât despre stația Ghelar, ea a fost reorientată dintre Muchea Mărului spre Govăjdia.
După ani buni de la începerea folosirii acestor tehnologii de obținere a mangalului, specialiștii au ajuns la concluzia că acestea nu sunt rentabile, deoarece trebuiau defrișate suprafețe extrem de mari de pădure, la un moment dat dealurile și munții din Ținutul Pădurenilor fiind mai mult „golași„, după cum spun și istoricii. Astfel, mangalul a fost înlocuit cu cocsul, mangalul folosindu-se foarte puțin și doar la anumite cuptoare cum ar fi cele de la Vlăhița, care sunt încă funcționale.
Iar cu asta dragi cititori, am mai învățat câte ceva nou despre obținerea mangalului, dar am aflat și explicația de ce în Ținutul Pădurenilor nu sunt atât de multe păduri după cum s-ar aștepta unii turiști care trec prin zona noastră.
Autor: Georgiana-Mariana Balan
Din Inima Pădurenilor & Ținutul Pădurenilor - România
Sursa:
_________________
Alexandru Vlad, Monografia Comunei Ghelar, Editura Emilia, p 243-244
0 Comentarii