Primul Război Mondial prin ochii lui Gheorghe Ienășescu – Partea III

Primul Razboi Mondial - foto Wikipedia 


Unul dintre secrete noastre ca și popor este iubirea noastră ancestrală pentru tradiție și pentru sărbătorile noastre creștine. Aceste datini ne-au permis de-a lungul veacurilor să rămânem neclintiți în fața atâtor popoare ce au încercat să ne cucerească teritoriile și iată că și astăzi această bravă calitate ne-o păstrăm nealterată într-o globalizare prea alertă. Și totuși sărbătorile sunt sărbători, indiferent de popor, de granițe sau de Dumnezeul fiecăruia dintre noi. Acest fapt s-a văzut chiar și pe frontul de luptă, când spiritul sărbătorilor pascale a adus pentru un moment pacea.

Așa se face că în ziua dinaintea Paștelui din anul 1915 soarele a răsărit într-o liniște totală pe frontul din Polonia, unde lupta Gheorghe Ienășescu. Bravul nostru pădurean consemnează în amintirile sale că tranșeele lor și ale rușilor erau despărțite de o apă curgătoare și că luptele erau tare crâncene, însă praznicul Învierii Domnului i-a făcut pe ruși să lase armele jos, să iasă din tranșee și să fluture batiste albe. Povestitorul nostru relatează că ostașii români erau uimiți de acest gest al rușilor, dar și de cântecele lor religioase care răsunau din depărtare. Văzând acestea, românii au ieșit și ei din tranșee și undeva în mijlocul câmpului de luptă cuprinși de un fior al sensibilității s-au îmbrățișat călduros cu inamicii. O singură întrebare străbătea conștiința tuturor „de ce oare eram puși să ne omorâm unii pe alții, la ordinul împăraților, fără nici o explicație?„

La scurt timp luptele s-au reluat. Petardele au început a exploda în aer, iar ofițerii austro-ungari îi amenințau brusc cu pistolul la tâmplă pe ostașii români, pentru că tocmai ce se înfrățiră cu inamicul, încălcându-și astfel jurământul. După acest incident ostașii români aveau tot mai multe apăsări sufletești, iar nemții îi presau pe inamici din ce în ce mai tare, pierderile de vieți omenești fiind semnificative de ambele părți. Ardelenii aflați pe front își puneau adesea întrebarea „Ce era pentru noi, românii din Ardeal, împăratul Austriei? Ce însemnătate avea jurământul de credință pe care l-am depus ca o formalitate!?„

Gheorghe Ienășescu mai povestește că el și camarazii săi au fost duși, încolonați fiind, să jure credință cu mâna strângă ridicată în sus și mâna dreaptă pe inimă, dar datorită forfotei, căci fiecare repeta cuvintele comandantului cu voce tare, nu se putea distinge dacă spuneau „ noi jurăm credință„ sau daca „ noi nu jurăm credință„. Interesant moment de cotitură, căci nu te poți să te joci cu jurămintele. În cele din urmă, bravul nostru ostaș a fost repartizat în grupa de telefoniști, dar o dată ajuns la spital din cauza mai multor afecțiuni a fost diagnostica cu diabet insipid, în timp ce aflați pe front întreaga compania a 7-a din care făcea parte a fost luată prizonieră de ruși.

Iar cu asta, dragi cititori, încheiem articolul de astăzi, în care v-am relatat doar o poveste  dintre sutele de povești ce ne arată că spiritul sărbătorilor a fost prezent chiar și pe frontul de luptă. 

Autor: Georgiana-Mariana Balan 

                                                          Din Inima Pădurenilor  & Ținutul Pădurenilor - România


_______________________
Sursa:
Rusalin Ișfănoni, Comuna Lelese- Monografie, Editura Călăuza v.b, Deva, 2018, p 109-110

0 Comentarii