 |
| Imagini din Primul Razboi Mondial |
Așa cum fiecare minte are propria ei perspectivă, așa și soldații care merg pe front au propriile lor povești și propria viziune asupra celor întâmplate acolo, dar și asupra vieții. Tocmai cu această idee vom începe și articolul de astăzi – mindset-ul care face diferența între viață și moarte.
La un moment dat fiind grav bolnav, Gheorghe Ienășescu a ajuns să fie într-un spital din Viena, unde pe lângă diabetul de care suferea, ajunsese să fie tratat și de febra tifoidă. Această nemiloasă boală făcea mari ravagii pe front, iar soldații mureau unul câte unul. Înainte de a fi scoși din spital pentru a fi înhumați, cei morți erau separați oarecum de ceilalți printr-o perdea albă ce le înconjura patul. Ei bine, pădureanul nostru a luptat cât a luptat cu boala, dar într-o zi corpul lui a fost aproape să cedeze. S-a trezit, putem zice la fix, din starea de inconștiență înconjurat de perdele albe și astfel a realizat că era cât pe ce să fie îngropat de viu și și-a dat seama încă o dată cât de mult își dorește să trăiască. După nouă săptămâni petrecute în spital, săptămâni în care s-a luptat zilnic pentru viața lui chiar daca era extrem de slăbit, a fost mutat într-o unitate de convalescență din Kausserkrause unde a stat trei săptămâni. Iar cum nimic nu este întâmplător, acolo a avut mare noroc să dea tot peste un pădurean de al lui. Băb din Alun era bucătar. Așa se face că Gheorghe primea și două trei porții de mâncare pentru a se pune pe picioare cât mai repede. La scurt timp bravul nostru pădurean a fost trimis din nou pe front, tot în Polonia, și ca să vedeți ce mică este lumea, unul dintre camarazii săi era tot un pădurean – George a lui Șugărel din Runcu Mare.
Iar cum viața este mereu imprevizibilă, la 16 august 1916 România a întors armele. Românii care luptau de front au devenit brusc foarte suspicioși și se întrebau adesea cât va mai dura războiul. Situația românilor din Transilvania era totuși aparte, pentru că se punea punea întrebarea daca vor mai lupta sau nu mai ales că le murise împăratul. Însă după moartea lui Franz Iosif, transilvănenii au fost duși cu trenul către văile Munților Tirol. La un moment dat însă, trenul a oprit într-o gară unde împărțiți în unități formate și din alte naționalități i-au jurat credință împăratului Karol I de Habsburg.
Aproximativ un an mai târziu, pe 16 mai 1917 Ienășescu împreună cu noii săi camarazi ajunge la Triest, fiind cantonați în Orașul Opcina, din peninsula Istria, unde întâmplarea face că o limbă română tare arhaică, dacă o putem numi așa, era vorbită mai pretutindeni. Cum era posibil acest lucru? Ei bine, strămoșii locuitorilor de acolo au fost români istrieni. Ajuns aici, ostașul nostru s-a îmbolnăvit de malarie, iar după îndelungi tratamente a fost trimis acasă în concediu. Ajuns pe meleagurile natale a aflat că la mina din Ghelari se făceau angajări din rândul oamenilor de pe front, așa că Ienășescu al nostru a scos o dovadă de la mina din Ghelari, cum că ar fi lucrat acolo. Apoi, pe 23 septembrie 1917 s-a prezentat numai decât la Regimentul 64 infanterie cu dovada, unde furierul însărcinat cu formalitățile respective i-a aranjat să plece spre casa chiar în ziua respectivă, dar asta după ce pădureanul nostru i-a dat o pâine bună, adusă chiar de la Sohodol. Trebuie să menționăm faptul că pe atunci la Viena foametea era tare mare.
Și uitați așa, dragi cititori, în anumite momente un concetățean și o bucată de pâine de la tine de acasă îți pot salva și stomacul, dar mai ales viața. În luna octombrie a acelui ani, Gheorghe Ienășescu a început lucrul la mina din Ghelari, iar în anul următor pe 18 februarie s-a căsătorit cu o fată din sat, pe nume Paraschiva, care la aproape un an de la căsătorie i-a dăruit și un copil.
Rusalin Ișfănoni, Comuna Lelese- Monografie, Editura Călăuza v.b, Deva, 2018, p 110-113
Postări
0 Comentarii