Capcană folosită de către țăranii vânători din Țara Hațegului și Ținutul Pădurenilor - anul 1923


Un merit deosebit privind cercetarea științifică a vânătorii țărănești de pe teritoriul României îi revine etnografului Romulus Vuia, care în timpul cercetărilor sale din Țara Hațegului și Ținutul Pădurenilor, a încercat să creeze o primă clasificare a diferitelor curse și capcane folosite de către țăranii vânători.

Astfel, un tip de curse folosite de către vânători erau cele „bazate pe închiderea ieșirii”, aici încadrându-se și cursa (numită popular „coteț”) pentru prins lupi sau vulpi.

Având în vedere că principala sa întrebuințare era aceea de a captura vânatul mai mare, cum este lupul, cotețul avea o construcție solidă, din bârne încheiate în „chiotori”. Ca dimensiuni, aceste „cotețe” erau lungi de doi metri și aveau o înălțime de un metru. În partea inferioară, cotețul avea un rând de bârne prinse bine una de cealaltă pentru ca vânatul să nu poată scormoni și astfel să scape din capcană pe dedesubt.  În față i se făcea o ușă destul de largă cât să poată intra un lup sau o vulpe. Ușa era confecționată, de regulă, dintr-un fund de lemn de fag destul de gros pentru a avea greutatea necesară, astfel încât odată căzută animalul să nu o poată ridica cu botul. În partea de jos a ușii (spre interiorul cotețului) se realiza o scobitură în care era așezat capătul unei bâte încovoiate, capătul opus fiind trecut printr-o gaură făcută în capacul cursei. În interiorul cotețului momeala era prinsă de bățul mai sus menționat. În momentul în care vânatul intra în coteț și trăgea carnea legată de un cârlig, bâta se ridica și ușa cădea, blocând ieșirea animalului.

Articolul complete pe Muzeul Etnografic al Transilvaniei



0 Comentarii