Parcă se simte și la noi vara, iar acest anotimp înseamnă momentul prielnic pentru a strânge nutrețul animalelor. Mă gândesc că sunteți obișnuiți cu acea super cositoare atașată unui tractor puternic, urmând a fi întors fanul cu o greblă de ultimă generație și strâns la mare artă cu o presa de balotat, însă, la pădureni lucrurile nu stau chiar așa.
Fiind o zonă de munte, cu relieful aferent, ce nu este deloc satisfăcător unui utilaj, locuitorii ținutului au recurs la o altă metodă, aceea de a strânge fanul în țâhoni.
Țâhoniul reprezintă acea claie sau căpiță ce poate va este mai cunoscută. Construcția acestui mod de depozitare pornește de la parul de lemn ce devine axul central, ales cu mare atenție încât să fie potrivit și că lungime și că grosime, în funcție de dimensiunea preconizată a țâhoniului. Apoi urmează baterea parului, adică înfigerea acestuia în pământ cu ajutorul unei răngi și apoi dând cu el de mai multe ori în acea gaură, unde din pricina greutăți, va intra la adâncimea dorită. Este înconjurat de o mulțime de crengi, în formă circulară, pe care va fi așezat fanul uscat pentru a nu sta pe pământ de unde ar putea trage umezeală.
Dacă până acum a muncit bărbatul, de aici pădureanca intră în rolul principal dând formă, rezistentă și frumusețe țâhoniului. Fanul este așezat cu măiestrie și poziționat în așa fel încât să nu poată pătrunde apă în el, căpătând forma unui con perfect sau o formă de pară ascuțită spre vârf. În vârf avem și un oblanic și păunji, urmând a fi sprijinit de ploșteri, despre toate acestea însă vă vom spune altădată.
Până atunci, vă invităm în parfumul florilor de fân din Ținutul Pădurenilor și poate ne dați și o mână de ajutor.
Zâua bună!Rubrica Dictionar al pădurenilor este realizată de Andrei Lucaci
0 Comentarii