În inima munților, acolo unde pădurile își spun povestea în foșnet domol și unde timpul curge mai aproape de ritmul firii decât de cel al lumii grăbite, Ținutul Pădurenilor își păstrează, cu o discreție demnă, rânduielile de odinioară. Aici, primăvara nu este doar un anotimp, ci o taină care se deschide încet, asemenea unei porți vechi de lemn, sculptate cu migală. Iar în pragul ei, stă Mărțișorul.
În satele de aici, dar și din restul României, ziua de 1 martie – numită cândva „Cap de primăvară” sau „Baba Dochia” – nu însemna doar o schimbare de filă în calendar, ci începutul unui nou ciclu al vieții. În vechime, anul însuși începea la această dată. Firul alb și roșu, răsucit cu grijă, purta în el nu doar culoare, ci destin.
În credința populară, albul însemna lumină, puritate, început. Roșul era viață, sânge, putere, iubire. Împletite, cele două fire alcătuiau un legământ tăcut între om și natură – un echilibru între fragil și vital. Nu întâmplător, mamele legau copiilor la gât sau la mână o monedă prinsă cu șnur roșu ori alb, pentru ca pruncii să fie „curați ca argintul” și feriți de relele nevăzute.
Sociologul Ciprian Voicilă, cercetător la Muzeul Național al Țăranului Român, amintește de funcția apotropaică a mărțișorului – puterea sa de a alunga răul. Cercul șnurului purtat la mână sau la gât nu era doar podoabă, ci formă magică de protecție. De aceea, nu doar copiii erau ocrotiți, ci și animalele din gospodărie, pomii din grădină, pragul casei. În multe locuri din Transilvania, și astăzi se mai agață mărțișoare la uși, la ferestre sau de coarnele vitelor, ca un semn de veghe împotriva duhurilor rele.
Pe meleagurile românești, unde viața s-a țesut dintotdeauna în jurul naturii și al muncilor câmpului, primăvara era așteptată cu o emoție aproape ritualică. Aici, Mărțișorul anunța parcă mai tare începutul lucrărilor agrare, dezmorțirea pământului și întoarcerea speranței.mărțișorul marca începutul anului agrar și renașterea naturii. După lunile aspre ale iernii, firul roșu-alb devenea o mărturisire simplă și profundă: „Am trecut peste frig. Urmează lumina.” Era un semn că pământul va rodi din nou, că turmele vor fi ocrotite și că familia va rămâne sub semnul belșugului.
Mitul Babei Dochia, cea care ar fi tors firul anului urcând cu oile spre munte, este încă viu în imaginarul popular. Se spune că între 1 și 9 martie, fiecare își alege o „babă”, iar cum va fi vremea în ziua aceea, așa îi va fi și firea în anul ce vine. În acest joc simbolic al vremii se ascunde o veche înțelepciune: omul este legat de natură, iar sufletul său urmează, tainic, respirația anotimpurilor.
O altă legendă străveche vorbește despre un voinic care a eliberat Soarele din palatul unui zmeu. Sângele său, scurs pe zăpadă, ar fi făcut să răsară ghioceii – vestitorii primăverii. De atunci, roșul amintește de jertfă și curaj, iar albul de puritatea florii dintâi. În multe sate, mărțișorul era purtat până la înflorirea pomilor, apoi legat de o ramură tânără, pentru rod bogat și chip luminat. Fetele cumpărau cu bănuțul prins în șnur pâine albă, caș sau vin, crezând că astfel obrazul le va rămâne alb ca brânza și rumen ca vinul.
Ceea ce impresionează, dincolo de frumusețea obiceiului, este vechimea sa. Descoperirile arheologice din zona Dunării atestă existența unor amulete albe și roșii purtate la gât cu mii de ani în urmă. Mai târziu, în lumea romană, luna Martius – dedicată zeului Marte, divinitate a fertilității și a vegetației înainte de a fi asociată războiului – marca începutul anului agrar. Astfel, mărțișorul devine punte între civilizații și epoci.
Din anul 2017, practicile culturale asociate zilei de 1 Martie au fost înscrise în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO, printr-un dosar comun depus de România, Bulgaria, Macedonia de Nord și Republica Moldova. Această recunoaștere nu face decât să confirme ceea ce oamenii simpli au știut dintotdeauna: că mărțișorul nu este un simplu obiect, ci un semn de identitate și continuitate.
Astăzi, poate mai mult ca oricând, avem nevoie de astfel de simboluri. Într-o lume fragmentată și grăbită, firul subțire alb-roșu ne reamintește de echilibru. De legătura cu pământul. De răbdarea cu care se coace rodul. În Ținutul Pădurenilor, unde tradiția încă mai respiră prin gesturi simple, mărțișorul rămâne o mărturie vie că primăvara nu vine doar peste câmpuri și păduri, ci și peste inimile oamenilor.
Și poate că, dragi cititori, purtându-l la piept, nu facem altceva decât să ne legăm, încă o dată, de promisiunea de a renaște și în acest an.
Autor: Georgiana-Mariana Balan
Foto: Georgiana-Mariana Balan
Din Inima Pădurenilor & Ținutul Pădurenilor - România
Surse:
0 Comentarii